Dacia si Renault: 15 ani de transformări și evoluție

Dacia si Renault: 15 ani de transformări și evoluție

La momentul privatizării, Dacia se confrunta cu probleme severe: un aparat industrial uzat, o gamă de produse învechită, absenţa culturii clientului, structură financiară fragilă, capacitate de inovare limitată şi o reţea de furnizori depăşită. Stările angajaţilor Uzinei Dacia, în 1999, alternau de la entuziasm, bucurie şi speranţă, la nelinişte şi incertitudine. Dacia avea să devină o marcă a Grupului Renault. Ce urma?

Gabriela Stoica, în prezent operator la Uzina Vehicule, departamentul Vopsitorie, lucrează la Dacia din 1990 şi îşi aminteşte că „era o bucurie peste tot. Ştiam că Renault producea maşini de calitate şi ar fi fost o realizare pentru Dacia. Aveam cu toţii aşteptări. Ne gândeam cum ni se vor schimba condiţiile de muncă, cum vom fi implicaţi în noi proiecte. Ne aşteptam să ne crească salariile, să se schimbe politica de resurse umane. Simţeam, cumva, că toate schimbările din fabricaţie vizau o performanţă durabilă. După 15 ani, Vopsitoria arată radical diferit. Înainte să vină Renault, caroseriile vehicul soseau pe lanţuri, astăzi vin pe sănii”.

Elenei Constantin, operator maşini unelte la Uzina Mecanica şi Şasiuri, i-a rămas în memorie strungul vechi, care imediat a fost înlocuit cu tehnologie nouă: „Cu utilajele de atunci nu aveam nici randament nici calitate. Astăzi, una dintre priorităţi este calitatea maşinilor. Avem salarii bine plătite, condiţiile de muncă s-au schimbat, managementul este profesionist”. Elenei i-ar plăcea ca una dintre cele două fete ale sale să se angajeze la Dacia. Atelierele de turnătorie aluminiu şi uzinare a pieselor pentru motoare şi cutii de viteze din cadrul Uzinei Mecanica şi Şasiuri au fost complet modernizate. Gheorghe Niţă este unul dintre cei mai longevivi angajaţi ai Dacia. Lucrează aici din 1980, iar poveştile sale pot fi adunate într-o carte. Prima oară a intrat în uzină în anul 1969, într-un program de stagiu, fiind elev la Liceul Industrial din Piteşti. A lucrat mult cu oamenii. În 1999 era şef atelier mentenanţă motor, iar astăzi este şeful atelierului de Uzinaj Carter Cilindri pentru motoarele TCe 90 (motor turbo, 3 cilindri, 0,9l). ”Erau multe scenarii în rândul angajaţilor, cea mai frecventă întrebare era: ce model vor scoate? Personal, mă gândeam cum ne vom organiza, care vor fi condiţiile de muncă. Încă de atunci, securitatea la locul de muncă devenise o prioritate. Calitatea şi protecţia mediului ne-au fost impuse imediat. Astăzi, suntem o familie, ne-am legat în aceşti 15 ani. Avem echipe cu oameni valoroşi, care au fost formaţi la nivel internaţional, în uzine ale Renault. Trebuie să fim cei mai buni, pentru că există concurenţă. Îmi încurajez colegii să vină cu idei concrete de progres şi unele sunt remarcabile. Important e să-ţi apropii echipa, să îi vorbeşti, să îi explici, să o ghidezi. În fiecare dimineaţă fac vizita de teren. Am învăţat să ascult şi să anim echipa.”

Dan Titică, inginer în cadrul direcţiei Inginerie la acea vreme şi astăzi, la Renault Technologie Roumanie, îşi aminteşte cum privatizarea aceasta s-a mulat perfect acelor vremuri tulburi, „aveam primul semn de moarte clinică, producţia noastră nu se mai vindea, criza ne atinsese. Vechiul model Dacia, prin constituţia lui, nu mai corespundea noilor regulamente. Modul nostru de funcţionare, de management, era perimat. Vestea a generat entuziasm, însă aveam şi multe temeri, urma o reformă. Eram conştienţi că, dacă va veni un constructor internaţional, va avea de unde să aleagă, pentru că aveam competenţe, erau oameni bine pregătiţi, ingineri foarte buni. Am avut ocazia să plec în străinătate, pentru a-mi face o carieră, însă am refuzat. Trebuia să vină cineva care să ne valorizeze ştiinţa. Şi, da, a urmat marea transformare. Tehnic vorbind, aplicam acelaşi mod de funcţionare, însă luarea deciziilor era greoaie. Cu Renault am învăţat să argumentăm, să pregătim, să ne antrenăm şi să luăm corect decizia. Ingineria avea de-atunci potenţial pentru ce a urmat în 2006, când Renault a inaugurat Renault Technologie Roumanie. Nu ştiam că va exista un nou proiect de vehicul, luam în calcul că urmează să lucrăm pe modelele Renault. Când am lucrat la modelul SuperNova, pentru tot proiectul exista un singur calculator. Astăzi, dacă mă prinde o reuniune pe drum, mă opresc şi mă conectez”.

Impactul asupra comunităţii locale

Cei mai mulţi dintre angajaţii uzinei Dacia locuiesc în Mioveni (judeţul Argeş), „la petite ville de Dacia”, cum îi place să îl numească în pliantele de promovare turistică însuşi primarul acestuia, Ioan Georgescu. „Mioveni a evoluat odată cu Dacia. Aproximativ 6.000 dintre cei 34.000 de locuitori ai oraşului lucrează la uzină”, punctează Georgescu. Realizările Renault în România, pornind cu Dacia, au angajat în mod natural, eforturi semnificative pentru îmbunătăţirea vieţii comunităţii argeşene.„ Îmi amintesc că, în 1999, unii erau supăraţi, ca semn al neîncrederii în sistemul privat, alţii îşi vedeau viitorul. Oraşul parcă a explodat. A crescut turismul. Argeşenii sunt foarte atenţi la protejarea mediului înconjurător, iar acest lucru îl datorăm Renault. Avem multe acţiuni în comun pe teme de mediu. Dacia este astăzi motorul stabilităţii şi dezvoltării oraşului Mioveni”, a adăugat primarul oraşului Mioveni.

Sursa: Dacia Group Romania.